Zamfir Dumitrescu: Pictura mea e scrierea mea, în culoare şi în valoare, despre existenţă

Maestrul Zamfir Dumitrescu, care împlineşte astazi, 15 aprilie 2011, 65 de ani, consideră că pictura pe care o face reprezintă scrierea sa în culoare şi în valoare despre existenţă.

"Unii m-au considerat surrealist, unii au văzut calităţi în zonele abstracte ale picturii mele. E pictura mea, e scrierea mea în culoare şi în valoare despre existenţă. Diverse comentarii puse pe pânză", a mărturisit pictorul, într-un interviu acordat Agerpres.

Apreciatul artist a dezvăluit o serie de aspecte referitoare la modul în care şi-a început cariera, la maeştrii săi, la modul în care creează în atelierul său din Cotroceni.

În interviu, Zamfir Dumitrescu vorbeşte şi despre experienţa în funcţia de preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici, despre intrarea în politică, ca şi despre activitatea sa ca profesor la Universitatea Naţională de Arte.

AGERPRES: Maestre Zamfir Dumitrescu, împliniţi, iată, o vârstă frumoasă. Ce sentimente vă încearcă?

Zamfir Dumitrescu: Mă încearcă sentimente de oboseală, de plictiseală, de regret legate de elemente pe care le-am făcut în timpul vieţii fără prea mult rost.

AGERPRES: Explicaţi-vă!

Zamfir Dumitrescu: Mă explic. Cu timpul am ajuns să judec, cu mintea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, şi am constatat că suntem nişte acceptanţi ai vieţii, o viaţă care ne-a fost impusă fără să fim întrebaţi dacă vrem sau nu să trăim într-un spaţiu şi un timp pe care nu le-am ales noi, am primit o educaţie în faţa căreia ne-am aplecat, am executat-o, am făcut tot ceea ce spunea educaţia că trebuie să facem, bun, rău, dar toate lucrurile astea sunt însoţite de un sentiment de inutilitate. Pentru că, în fapt, ne naştem ca să murim în final, timp în care mai facem o pictură, mai predăm la şcoală un curs, mai facem un copil şi aşteptăm sfârşitul.

AGERPRES: Să trecem peste acest pesimism...

Zamfir Dumitrescu: Nu e pesimism. Este o viziune realistă care se lasă cu un gust amar faţă de tot ceea ce am făcut în viaţă, bun sau rău.

AGERPRES: Aţi fost ucenic al lui Baba. Ce alţi artişti români sau străini v-au influenţat opera?

Zamfir Dumitrescu: O... Aici sunt mulţi. În afară de meşterul Baba, care ne-a învăţat, m-a învăţat nu numai să pictez, dar să şi privesc actul picturii cu nobleţe şi cu interes, ne-a învăţat, de asemenea, cum să ne purtăm în societate, cum să cucerim o domnişoară, cum să oferim o floare, cum să ne punem o cravată, au fost, fireşte, şi maeştrii din alte secole pe care i-am admirat. Aş începe cu Vermeer, Veronese, Leonardo da Vinci, pe care îl iubesc foarte mult şi despre care am şi scris.

AGERPRES: Ce înseamnă arta pentru dumneavoastră? Sau, ca să fiu mai exact, de ce aţi ales pictura, urmând, se pare, moştenirea simţului artistic şi înclinarea spre artă a mamei dumneavoastră?

Zamfir Dumitrescu: Înclinarea spre artă a mamei, dar şi preocuparea pentru arte a tatălui meu, care a fost un om de ştiinţe pozitive, un mare colecţionar şi iubitor de artă. Am pornit spre artă într-o vagă inconştienţă a tinereţii, mi-am făcut o meserie din care am reuşit să trăiesc, dar îmi dau seama că, în zilele de faţă, în zilele de azi, arta este o superbă inutilitate şi am mari îndoieli în privinţa viitorului artei, al picturii în general.

AGERPRES: Aţi vorbit despre artă şi meserie. Să înţeleg că pictura este ceva la mijloc între artă şi meşteşug?

Zamfir Dumitrescu: Pictura este o meserie, în mod categoric. Că o faci bine, cu elemente artistice, asta este o formă superioară. Dar aşa cum există croitori, pantofari, meşteri care execută nişte comenzi, aşa au fost iniţial şi pictorii. Pictorul este un meseriaş în esenţă.

AGERPRES: Aveţi un loc anume unde pictaţi. Aveţi nevoie de o atmosferă anume, pictaţi doar aici, în atelier, sau aţi putea picta chiar dacă v-aţi afla într-un hotel, să zicem?

Zamfir Dumitrescu: Aş putea picta şi într-un hotel, dar nu cu confortul spiritual al mediului pe care mi l-am creat în timpul unei vieţi. E foarte important să-ţi ştii tabieturile, locurile în care să-ţi pui ceaşca de cafea, ţigara de foi, unde stau pensulele ş.a.m.d. Improvizaţia în aşezarea lucrului a aparţinut unei perioade de acum 20-30-40 de ani. Acum mi-e foarte greu să pictez într-un hotel.

AGERPRES: Cum vă vine ideea pictării unui tablou? Vă gândiţi la un subiect? Îl aveţi în minte, în suflet şi apoi vă aşezaţi în faţa şevaletului să îl puneţi pe pânză sau, dimpotrivă, se poate să intraţi în atelier şi să vă vină o idee?

Zamfir Dumitrescu: Toate variantele pe care le-aţi spus sunt posibile. Aţi exclus însă ideea comenzii. Atunci când e o comandă nu te mai frământă decât punerea în undă, într-o formă cât mai adecvată, cu limbajul artistic respectiv. Ideile îmi vin în două feluri. Fie pornesc de la o idee să-i zicem cu substrat filosofic sau literar, pe care încerc să o torn într-o anumită formă picturală, fie de la o suprafaţă goală, cum e şi mintea mea în acel moment, şi din petele pe care le pun, se naşte, încet, o imagine vizuală, care, cu timpul, se coace, cum îmi place mie să zic, şi devine o realitate picturală.

AGERPRES: Spuneţi-mi maestre, cum aţi defini pictura dumneavoastră, dincolo de aprecierile criticii de specialitate?

Zamfir Dumitrescu: Cred că, dacă aş fi pus să îmi judec propria pictură, ceea ce îmi e foarte greu, aş încadra-o, ca şi curent, ca tendinţă, în ceea ce s-ar numi, foarte incert, noul modernism, neomodernism sau postmodernism, dacă vreţi. Dar este un termen foarte echivoc şi alunecător. Unii m-au considerat surrealist, unii au văzut calităţi în zonele abstracte ale picturii mele. Mi-e foarte greu. E pictura mea, e scrierea mea în culoare şi în valoare despre existenţă. Diverse comentarii puse pe pânză.

AGERPRES: Maestre, aţi realizat lucrări deopotrivă pentru regii Suediei şi ai Norvegiei, dar şi pentru familia Ceauşescu. Cum este să ai astfel de modele?

Zamfir Dumitrescu: Dacă accepţi comanda, pentru că ţi se cere şi pentru că eşti plătit şi pentru că poţi s-o faci, atunci modelul contează mai puţin. Încerci să scoţi din piatră seacă ceva care să stea în picioare. Asta a fost senzaţia pe care am avut-o şi când am pictat familia Ceauşescu şi când i-am pictat pe regii scandinavi şi asta simt şi acum când mi se mai cere să fac un portret. Am făcut, timp de vreo 25 de ani, portrete în Norvegia şi în Suedia. La comandă am pictat doamne aflate la vârsta menopauzei, copii cu coşuri pe frunte, pe care trebuia să le şlefuiesc, coşurile adică, iar doamnelor să le scot ridurile şi guşile pe care le aveau, ceea ce e un fel de cosmetizare în pictură, dar, vorbindu-vă despre meseria respectivă, este un job pe care ţi-l asumi.

AGERPRES: Lucrările dumneavoastră circulă la expoziţii şi la concursuri de artă în întreaga lume. Unde vă simţiţi mai bine, mai iubit? Acasă sau în străinătate?

Zamfir Dumitrescu: Nicăieri! Nicăieri!

AGERPRES: Aţi fost pentru cinci ani, între 2002 şi 2007, când aţi demisionat, preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici din România. Ce gust v-a rămas în urma acestei experienţe?

Zamfir Dumitrescu: Un gust amar ca, de altfel, în toate implicările mele sociale. Uniunea am luat-o într-o perioadă de cumplită degringoladă şi am reuşit în cei cinci ani să o repun economic pe picioare, să şterg toate datoriile acesteia. Demersul meu a fost făcut cu nervi, cu strădanie, cu consum psihic, pentru ca, în final, să-mi dau seama că lupta pe care am dus-o la Uniune era, de fapt, o luptă împotriva chiar a artiştilor, a membrilor ei care nu acceptau această convenţie care stătea la baza ideii de Uniune şi anume 'Toţi pentru unul, unul pentru toţi'. Imaginea cu care am plecat este că fiecare artist în parte şi toţi laolaltă, membri ai Uniunii, mergeau după principiul 'Toţi pentru mine, de la mine nimic către ceilalţi'.

AGERPRES: Voiam să vă întreb, în cazul experienţei implicării politice, ca deputat, aţi rămas cu acelaşi gust? Un artist trebuie să rămână în turnul său de fildeş sau să se implice politic, civic?

Zamfir Dumitrescu: Acum pot să vă spun sincer că habar n-am. Eu m-am implicat civic, am intrat în politică, într-un partid (n.r. - PSD) în a cărui ideologie credeam şi cred în continuare, în formula social-democrată, cu anumite rezerve. Nu mi-au plăcut culisele politicii, care sunt dominate de trădare, de alunecare dintr-o parte în alta, de o incertitudine teribilă. Ca experienţă de viaţă a fost foarte interesant, am ştiut mult mai multe despre viaţă după ce am intrat în politică, decât atunci când o priveam din afară. Dar am o satisfacţie care e numai a mea, nu şi a altora şi anume că am scos o lege care se referă la acordarea către membrii tuturor uniunilor de creaţie care ajung la pensie a unui supliment de 50% din pensia pe care o au, pentru simplul fapt că au fost membri ai unei uniuni şi că au adus o anumită contribuţie - mai mică sau mai mare - la cultura românească.

AGERPRES: Aţi deschis, în 1991, o galerie de artă - Dominus, prima galerie particulară din România. Are ţara noastră o piaţă de artă? Ce şanse au tinerii artişti pe această piaţă?

Zamfir Dumitrescu: Tinerii artişti nu au nicio şansă, iar România nu are încă o piaţă de artă şi nu va avea într-un viitor apropiat propria ei piaţă de artă. Ceea ce se întâmplă, pe la licitaţiile de artă, cu vânzările sporadice din galerii sunt doar zvâcniri în chinul de a se concretiza o adevărată piaţă şi bursă de artă. Suntem în Uniunea Europeană şi suntem cuprinşi de fenomenul globalizării care ne va obliga, la un anumit moment dat, să ne supunem legilor europene şi ale globalizării, ceea ce va fi catastrofal pentru arta românească şi pentru artiştii români.

AGERPRES: Sunteţi profesor la Universitatea Naţională de Arte. Ce mesaj aveţi pentru tinerii care îmbrăţişează cariera de artist?

Zamfir Dumitrescu: Mesajul ar trebui să fie acela să reziste cât mai mult în meseria pe care şi-au ales-o. Din păcate, cei mai mulţi absolvenţi, fie doar ai ciclului de trei ani, fie chiar şi cei care fac masteratul sau îşi dau doctoratul, deci ciclul universitar complet, alunecă spre zona unor meserii colaterale, care au mai multă sau mai puţină legătură cu profesia în care au fost instruiţi, abandonează arta şi alunecă spre alte zone care nu mai au nicio legătură cu arta. Deci mesajul meu, dacă ar fi să li-l dau ar fi: 'Staţi cât mai profund, dacă puteţi, ancoraţi în ceea ce aţi învăţat sau în ceea ce vă doriţi să faceţi!'. Ceea ce este foarte greu de realizat.

AGERPRES: Pentru timpul puţin care vă mai rămâne, bănuiesc, dincolo de şevalet, ce altceva vă mai place să faceţi?

Zamfir Dumitrescu: Mi-am redus aria deliciilor la pictură. Pictura, o ţigară de foi, o carte interesantă sunt elementele care mă mai animă cât de cât.

Pictorul Zamfir Dumitrescu s-a născut la 15 aprilie 1946, în Bucureşti. Este absolvent al Institutului de Arte Plastice 'Nicolae Grigorescu' din Bucureşti, promoţia 1970, la clasa profesorului Corneliu Baba; doctor în 'Estetica Artelor Plastice', Universitatea de Arte Bucureşti (2000).

Asistent universitar (1970-1978) şi lector universitar (1978-1987) la Institutul de Arte Plastice 'Nicolae Grigorescu' Bucureşti; conferenţiar universitar (1991-1993), profesor universitar doctor (1994-2000), conducător de doctorat (din 2001) la Universitatea de Arte Bucureşti. Decanul Facultăţii de Arte Plastice Bucureşti (2000-2004).

Membru al Partidului Social Democrat (PSD), din 2004. Deputat PSD de Bucureşti, în legislatura 2004-2008; la 23 martie 2006 a demisionat din PSD, devenind deputat independent. În perioada iunie 2005 - martie 2006 a fost vicepreşedintele Comisiei pentru cultură arte, mijloace de informare în masă.

Din 1975 şi până în prezent a avut o serie de expoziţii personale, în ţară şi în străinătate, expoziţii colective, de grup, participări internaţionale. Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România (din 1975) şi preşedintele Uniunii (2002-2007).

A publicat volumele: 'Structuri plastice - structuri geometrice' (1984), 'Leonardo - Structuri geometrico-plastice' (1988), 'Ars Perspectivae' (2002), 'Caiete de perspectivă artistică' (vol.I, 2004).

Lucrarea maestrului Zamfir Dumitrescu 'One dollar painting' (dimensiuni 65x65cm), realizată în 1997 în ulei pe pânză a putut fi admirată alături de lucrarea lui Giovanni Bellini 'Young Woman Doing her Hair' începând din anul 2008 pe simezele mai multor importante muzee din SUA. După un periplu de trei ani prin muzeele americane, lucrarea urmează să fie expusă, începând cu luna mai 2011, la Galeria Dominus din Bucureşti.

Distins cu Premiul pentru Pictură acordat de Uniunea Artiştilor Plastici (1974 - Piteşti şi 1978 - Cluj); Premiul I la Balkan Artists's International Competition Real Painting (Sofia, 2004). Lucrarea sa 'Water stories' (2008), expusă la începutul anului 2009, la expoziţia concurs 'Transparenti Variazioni' din Italia, organizată de Asociaţia Arianta Arte &Eventi din Veneţia, a obţinut, prin votul publicului, locul I. O altă lucrare 'The Hands' ('Mâinile' - o pictură de 32x32 cm, realizată în anul 2010, în ulei şi tehnică mixtă pe lemn) a fost selecţionată pentru Premiul Internaţional Tokio, ceremonia de premiere urmând să aibă loc în 25 mai 2011 la Tokio. Este decorat cu Ordinul naţional Pentru Merit în grad de Cavaler, conferit de preşedintele României (2002).

Artistul face parte, alături de Ştefan Câlţia, Sorin Ilfoveanu, Cornel Antonescu, Wanda Mihuleac, Victor Teodorov, Mihai Buculei, Napoleon Tiron, Florin Codre, din generaţia de aur a Institutului de Artă Plastică "Nicolae Grigorescu" din Bucureşti.

Material furnizat de Agentia Nationala de Presa Agerpres si citat de ArtSpirit.ro

Ai vazut noul Forum ArtSpirit? Intra si comenteaza subiecte din toate domeniile. Vezi ArtSpirit.ro/Forum!